Din nefericire, lumea în care trăim este departe de a fi ideală, probabil de aceea am găsit acest refugiu, în multiversul din interiorul minții mele, preferându-l în defavoarea realității. Și totuși, nu mă identific total cu tipologia introvertită, la cei 30 de ani ai mei, pot spune că am învățat să îmi exprim opiniile tare și clar.

Născută în zodia peștilor, înot asemeni lor în direcții diferite, uneori timidă, retrasă și singuratică, alteori excentrică, în centrul atenției, etalându-mi latura puternică a personalității.

Nu îmi place să fiu constrânsă sau obligată să fac ceva ce nu vreau, iar când se întâmplă asta, șansele ca persoana care mă presează să obțină ce vrea sunt zero. Rugată frumos însă, făcând apel la natura sensibilă și generoasă a peștilor, nu pot spune nu, nici chiar atunci când îmi doresc cu adevărat să refuz ajutorul cerut…

Fascinată de Univers, istoria cunoscută și necunoscută, tainele civilizațiilor apuse, ciudățeniile naturii, animale și îndeosebi de curiozitățile oricărui domeniu, am o dorință nebunească și copilărească deopotrivă, aceea de a ști tot ce se poate ști. Uneori sper că, dacă Dumnezeu în mila lui îmi va îngădui să ajung în Raiul Său (căci vrednică în mod clar nu sunt), Raiul va avea o bibliotecă imensă unde să se găsească tot ce s-a scris vreodată, de la tăblițe cu scriere cuieniformă și manuscrise de papirus până la cele mai recente apariții pentru ca eu să îmi pot petrece eternitatea citindu-le (fără a fi totuși despărțită în vreun fel de cei dragi).

Nu prea știu ce e acela timp liber, deci nici nu se pune problema de hobby, cel mai probabil scrisul este hobby-ul meu, dar îmi mai place să înot, să fac prăjituri și fotografii, de asemenea, iubesc animalele. Am trei animale de companie (deși, tehnic vorbind, două dintre ele sunt ale fiului meu), respectiv: Yuki – o țestoasă de Florida cu tâmple roșii, de vreo 15 ani și cam 2 kg, Jerry – un mascul de veveriță Degu și Fulger, un motănel pufos de un an și un pic.

Am crescut într-o casă ticsită de cărți, adunate de părinții mei, mari cititori în tinerețe. Inevitabil, la un moment dat, magnetismul lor s-a răsfrânt asupra mea și am început să le citesc sistematic, străduindu-mă să țin evidența strictă, pentru a fi sigură că nu omit niciuna.

Înclinația pentru scris s-a văzut devreme, încă din clasele primare, manifestându-se prin compuneri interminabile, însă până la a deveni autor au mai fost câteva etape.

Citind diverse romane, între două lecturări ale aceleiași cărți, gândul îmi era tot la acțiunea din carte și astfel, îmi imaginam tot felul de continuări, pe care le adaptam treptat, în funcție de ceea ce scriitorul hotărâse pentru opera sa, pe măsură ce avansam cu cititul. Nici nu știu când am început să mă transpun în locul diverselor personaje și în filmul cărții, rulat în mintea mea, îmi atribuiam rolul acestuia, în scenariile inventate de mine. Nu de puține ori nu mi-a fost pe plac niciunul dintre personajele reale ale cărții într-atât încât să mă imaginez în locul său. Fantezia mea a găsit rapid o soluție și pentru asta, creând noi personaje pe care să le introducă în poveste, cu origine, background, abilități, personalitate și aspect, care să se contopească cu povestea originală. Astfel, autorii respectivelor cărți au urmat un plot și eu cream poate zeci de alte plot-uri în jurul acestuia, pentru fiecare carte citită.

Încet, încet, noi povești au început să răsară, ca niște semințe încolțite în mintea mea. Semințele au crescut într-atât încât au început să mă obsedeze și singurul mod în care am reușit să mă eliberez de acele idei a fost scriind.

Am început mai multe povești, dar le-am abandonat din diverse motive. Primul manuscris căruia i-am promis că va fi finalizat a fost cel care a devenit, mai târziu, cartea „Fiul criminalilor”. Desigur, pe atunci nici nu avea un titlu, aveam 17 ani și scriam haotic, fără o schemă sau un schelet, nici măcar delimitând textul pe capitole. Aveam acțiunea în minte și scriam cu prioritate părțile care mă obsedau mai tare. Atunci au fost conturate textele ce au devenit mai târziu capitolele: „Începuturi”, „Umilință, „Jurământul”, „Iad”, „NT-Protecție” și „NT-Ascensiune”, apoi m-am oprit.

Ceva ani mai târziu, după ce am devorat o serie faimoasă, pe care am adorat-o, într-o dezbatere pe tema acesteia, cu verișoara mea, mi-am exprimat totuși nemulțumirea cu privire la anumite aspecte: faptul că personajul principal era prea neajutorat, faptul că vampirii erau morți și reci, iar puterea lor era determinată de vârstă etc. Răspunsul ei, neașteptat și revelator, m-a pus serios pe gânduri, acesta a fost: „De ce nu scrii tu o carte cu vampiri, exact așa cum vrei?”. Zis și făcut, nu, nu imediat, dar de îndată ce fiul meu a început să doarmă nopțile (căci în primele lui luni de viață nu prea a practicat acest sport), obișnuită să stau trează, m-am trezit cu timp liber pe care nu știam să-l folosesc, așadar m-am pus serios pe scris. Scriam de cele mai multe ori pe jos, la lumina televizorului sau a lămpii de veghe. Cu pauze de luni întregi în care nu am scris nimic, în ianuarie 2018 am finalizat manuscrisul, lung de 800 de pagini în word, intitulat „Memoriile unei vampirițe amnezice”. Din nefericire, acesta nu a văzut încă lumina tiparului, căci costurile fabuloase de editare și publicare depășesc cu mult venitul de funcționar public al administrației publice locale al unei mame singure.

Și totuși, dorința de a-mi vedea gândurile între coperți a început să îmi dea târcoale, așadar am scos de la naftalină capitolele scrise la 17 ani și păstrând maximul posibil din textul original și adaptându-mi stilul de scris la cel folosit atunci, am finalizat cel de-al doilea manuscris, primul meu roman publicat „Fiul criminalilor”, apărut în 2020.

Timpul liber îmi lipsește, motivația la fel, dar pentru mine, scrisul este o nevoie de care, chiar dacă reușesc să mă privez o perioadă, tot voi pune mâna pe pix la un moment dat (da, scriu întâi cu mâna, e ca o magie în care simt că povestea se scrie singură și nu mă confrunt niciodată cu blocaje, sunt sigură că magia nu ar funcționa la fel din spatele tastaturii) și când o fac, scriu repede. Astfel, în 2021 am publicat și „Iubitul meu, Motanul”, iar de atunci am finalizat și „Prințul Bisericii”, un proiect pe care nu m-am hotărât încă dacă am să-l public sau nu…

În principiu, nu m-aș include ca personaj în cărțile mele, totuși, oamenii sunt ființe extrem de complexe, așadar simt că eu sunt toate personajele cărților mele. Ei sunt eu, anumite laturi și aspecte firește, dar ca autor nu cred că poți crea un personaj veritabil fără a-i oferi un strop de suflet,  din sufletul tău.

Nu mă regăsesc în cărțile mele, decât cum am scris mai sus, ca element constitutiv al fiecărui personaj relevat, dar cărțile mele sunt ficțiune pură, nu se inspiră în niciun fel din viața mea. Inspirația mea vine din orice și de oriunde, de exemplu, „Fiul criminalilor” a pornit de la vizionarea unui documentar despre rivalitatea dintre MS13 și 18 Street și câteva episoade din „Femei criminale”. „Iubitul meu, Motanul” a pornit tocmai de la un frumos motan portocaliu pe nume Rony și „Prințul Bisericii” de la exact această sintagmă, întâlnită în una dintre cărțile autorului meu preferat, Michel Zevaco.

Una dintre cele mai mari dorințe ale mele este să reușesc să scriu și să public cele 18 romane pe care le am în minte și cine știe, poate lista va deveni mai lungă, căci idei îmi vin mereu, iar pe unele chiar le visez.

Nu scriu un gen anume, de aceea fiecare carte este complet diferită, singurele aspecte pe care le au în comun sunt: faptul că se citesc ușor și repede, acțiunea este dinamică și alertă, neexistând pagini de umplutură și mai ales, este imposibil să anticipezi ce urmează să se întâmple. Ultimul aspect este cel mai important în opinia mea: o carte nu trebuie să-și trădeze tainele din primele pagini, ci acestea se descoperă treptat, cu ajutorul bucățelelor de puzzle presărate pe parcursul acesteia. Scriu astfel de romane pentru că acesta este tipul de cărți pe care îmi place să le citesc, deși, conștientizez că, fiind diferite, majoritatea devoratorilor de clișee și cărți comerciale nu vor găsi romanele mele pe placul lor.

Părinții mei au fost inițial surprinși și apoi ușor neîncrezători, dar curând, mândria și-a făcut loc în sufletele lor. Nu au citit decât ce a fost publicat, dar dacă vine vorba, nu pierd niciodată ocazia de a preciza cuiva că fiica lor scrie romane.

Vestea publicării primei cărți a fost un șoc pentru unii cunoscuți care nu aveau idee de această pasiune a mea, dar chiar și așa, au fost încântați. Cei care nu s-au șocat, știau foarte bine ce pun la cale, o parte dintre ei fiindu-mi cititori beta, lucru pentru care vreau să le mulțumesc pe această cale.

Nu am să scriu niciodată o carte despre iubire, nu îmi place nici să le lecturez, cu atât mai puțin să le scriu. Știu, genul favorit al cititorilor este romance, dar eu nu pot rezona deloc cu el. Din punctul meu de vedere, iubirea este un element esențial al unei cărți, dar acesteia îi este rezervat un plan secund și ar trebui ca în planul principal să se dezvolte un plot de fantezie, apocaliptic, crimă, mister, magie, reîncarnare, horror etc. O carte care este doar despre iubire îmi pare incompletă.

Cărțile mele reprezintă o evadare din rutina zilnică, din realitatea gri și tristă într-o lume mai bună sau, dimpotrivă, într-o poveste urâtă ce te va ajuta să-ți apreciezi mai mult viața. Se pot învăța multe din experiențele și alegerile personajelor mele, dar în esență, cărțile mele nu au scopul de a transmite vreun mesaj anume, ci de a relaxa și a destinde cititorul.